Cum putem contribui la propria psihoterapie?
Atunci când începem o psihoterapie, putem avea așteptări diferite. Unii dintre noi ne dorim să găsim cât mai repede o soluție pentru o problemă care ne afectează viața. Alții sperăm să înțelegem mai bine anumite experiențe sau să descoperim de ce ajungem să repetăm situații care ne provoacă suferință.
Indiferent de motivul pentru care solicităm ajutor, psihoterapia presupune un proces la care participă atât terapeutul, cât și persoana care vine în terapie.
Există însă câteva aspecte care pot facilita desfășurarea acestui proces și care ne pot ajuta să beneficiem mai mult de experiența terapeutică.
Să fim disponibili să ne explorăm
Nu este necesar să știm de la început ce se întâmplă cu noi, de ce suferim sau ce anume ar trebui să schimbăm.
Uneori, intrăm în terapie cu o problemă bine definită. Alteori, avem doar sentimentul că ceva nu funcționează în viața noastră, fără să putem identifica exact cauza.
Disponibilitatea de a explora presupune să putem privi cu interes propriile experiențe, inclusiv acele aspecte care ne sunt mai puțin confortabile sau pe care nu le înțelegem încă.
Nu trebuie să avem răspunsuri pregătite și nici să știm cum să formulăm tot ceea ce simțim. Uneori, tocmai dificultatea de a găsi cuvintele potrivite poate deveni un punct de plecare al explorării.
Să acceptăm că putem fi ambivalenți în privința schimbării
Ne putem dori foarte mult să schimbăm ceva în viața noastră și, în același timp, să ne temem de ceea ce ar presupune această schimbare.
Putem suferi într-o relație și totuși să ne fie greu să ne imaginăm viața în afara ei. Putem dori să devenim mai independenți, dar să resimțim separarea ca pe o pierdere greu de suportat. Putem să ne dorim apropierea de ceilalți și, simultan, să ne temem de vulnerabilitatea pe care aceasta o presupune.
Aceste contradicții nu înseamnă că nu suntem suficient de motivați sau că nu ne dorim cu adevărat să ne fie mai bine.
Din perspectivă psihanalitică, ambivalența și conflictele interioare reprezintă aspecte importante ale vieții psihice, care merită explorate și înțelese, nu eliminate printr-un simplu act de voință.
Uneori, putem descoperi că ceea ce ne împiedică să schimbăm un anumit lucru îndeplinește, în același timp, o funcție de protecție de care avem nevoie sau la care ne este greu să renunțăm.
Să putem vorbi despre ceea ce ne preocupă
Psihoterapia oferă un spațiu în care putem aduce experiențe, gânduri și sentimente pe care uneori ne este dificil să le împărtășim cu alte persoane.
Putem vorbi despre temeri, rușine, invidie, furie, dezamăgire, dorințe sau contradicții pe care nu le putem recunoaște cu ușurință nici măcar față de noi înșine.
Nu este necesar să alegem doar acele subiecte despre care credem că sunt importante sau potrivite pentru o ședință de terapie. Uneori, un gând aparent banal, o amintire sau o emoție pe care avem tendința să o trecem cu vederea pot deschide direcții importante de explorare.
În psihoterapia psihanalitică, disponibilitatea de a vorbi cât mai liber despre ceea ce ne trece prin minte poate contribui la descoperirea unor legături și semnificații care nu erau evidente de la început.
Să avem răbdare cu propriul ritm
Una dintre așteptările frecvente atunci când începem o psihoterapie este aceea că, odată ce am înțeles o problemă, vom putea să o și schimbăm.
În realitate, lucrurile nu se desfășoară întotdeauna astfel.
Putem înțelege de ce reacționăm într-un anumit fel și totuși să continuăm să avem aceleași reacții. Putem recunoaște un tipar relațional care ne produce suferință, dar să ne fie în continuare dificil să îl modificăm.
Schimbarea psihică presupune mai mult decât acumularea unor explicații despre propria persoană. Ea implică un proces de elaborare, în care experiențele emoționale pot fi recunoscute, trăite și înțelese în contexte diferite.
Acest proces are un ritm propriu pentru fiecare persoană. Pot exista perioade în care simțim că facem progrese și altele în care avem impresia că ne întoarcem la dificultăți pe care le credeam depășite.
Nu este necesar să ne impunem un ritm artificial sau să transformăm psihoterapia într-o nouă performanță pe care trebuie să o atingem.
Să putem vorbi despre relația cu terapeutul
Relația terapeutică nu este întotdeauna lipsită de dificultăți. Putem avea momente în care nu ne simțim înțeleși, în care ne dezamăgește o intervenție a terapeutului sau în care ne este greu să vorbim despre anumite lucruri.
Putem simți furie, neîncredere, dezamăgire sau chiar dorința de a întrerupe terapia.
Uneori, aceste trăiri au legătură cu experiențele noastre relaționale anterioare. Alteori, ele exprimă dificultăți reale apărute în relația terapeutică și merită discutate ca atare.
A putea vorbi despre ceea ce simțim în raport cu terapeutul poate deveni o parte importantă a procesului. Nu este necesar să fim permanent de acord cu el și nici să încercăm să îi facem pe plac.
Relația terapeutică nu presupune că terapeutul are întotdeauna dreptate, ci că există posibilitatea de a explora împreună ceea ce se întâmplă între cei doi.
Să fim deschiși la descoperirea unor aspecte neașteptate despre noi înșine
Uneori, în cursul psihoterapiei, putem descoperi că suntem diferiți de imaginea pe care ne-am construit-o despre noi înșine.
Putem întâlni dorințe pe care nu ni le-am recunoscut, sentimente pe care le-am evitat sau contradicții care nu se potrivesc cu felul în care ne-am obișnuit să ne privim.
Această experiență poate fi uneori inconfortabilă. Imaginea pe care o avem despre noi ne oferă un sentiment de continuitate și siguranță, iar confruntarea cu aspecte mai puțin cunoscute ale propriei persoane poate produce neliniște.
Totuși, posibilitatea de a ne privi din perspective diferite nu presupune să renunțăm la cine suntem, ci să ne lărgim înțelegerea asupra propriei persoane.
Uneori, descoperim că putem avea sentimente contradictorii față de aceeași persoană, că anumite alegeri au avut semnificații diferite de cele pe care le-am atribuit inițial sau că unele dintre convingerile noastre nu ne mai reprezintă.
Aceste descoperiri pot deschide posibilitatea unor modalități noi de a ne raporta la noi înșine și la ceilalți.
Este responsabilitatea noastră să reușim în terapie?
Este important să înțelegem că responsabilitatea procesului terapeutic nu îi aparține exclusiv persoanei care solicită ajutor.
Terapeutul are responsabilitatea de a asigura un cadru profesional adecvat, de a-și folosi competențele în beneficiul persoanei și de a menține o atitudine de respect, disponibilitate și deschidere față de experiența acesteia.
Persoana care vine în terapie participă la acest proces prin ceea ce aduce, prin disponibilitatea de a explora și prin felul în care se implică în relația terapeutică.
Nu trebuie să fim pacienți ideali, să avem o motivație constantă, să vorbim întotdeauna deschis sau să înțelegem rapid ceea ce ni se întâmplă.
Putem avea îndoieli, rezistențe, perioade de stagnare și momente în care nu știm dacă vrem să continuăm. Acestea nu anulează posibilitatea unui proces terapeutic valoros.
Uneori, tocmai dificultățile întâmpinate în terapie pot deveni materialul unei explorări importante.
A contribui la propria psihoterapie nu înseamnă să ne asumăm singuri responsabilitatea schimbării, ci să devenim treptat mai disponibili să participăm la un proces în care putem descoperi, înțelege și transforma aspecte importante ale vieții noastre psihice.